Parabola „Fiului risipitor” are temă centrală bucuria nespusă și nedisimulată a tatălui pentru întoarcerea fiului desfrânat și întristarea fiului cel mare și cuminte. Sf. Ev. Luca în capitolul 15, redă trei parabole, cea a oii, cea a drahmei pierdute și regăsite, care ilustrează evident și exclusiv bucuria regăsirii lucrului pierdut, apoi în a treia parabolă reliefează capodopera fiului risipitor, care arată bucuria Bunului Dumnezeu și a îngerilor pentru un păcătos, ce se întoarce prin pocăință. Împrejurările în care Mântuitorul le rostește: „vameșii și păcătoșii s-au apropiat de El ca să-L asculte.Iar fariseii și cărturarii cârteau, zicând: Acesta primește la Sine pe păcătoși și mănâncă cu ei. Atunci, El a spus către ei pildele acestea ...”(Luca 15, 1-3).
Răspunsul Sfântului Luca este surprins tot în prologul unei la fel de celebre parabole, a Vameșului și fariseului, unde spune: „către unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți, a zis pilda aceasta: doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu și celălalt vameș”. ( Luca 18, 9-10) Cu alte cuvinte, nu există oameni cu adevărat drepți, nimeni nu este fără de păcat, sunt însă mulți care se amăgesc cu gândul că sunt drepți, evaluându-se pe ei înșiși în comparație cu ceilalți. Este vorba, de fapt, de două atitudini: cea care îl așează pe om în postura de a-și vedea continuu păcatele și de a căuta ieșire din această situație și cea care-l așează pe om în postura de a-și înregistra faptele bune și a-și hrăni continuu sentimentul îndreptățirii de sine și recunoaștere din partea celorlalți. La aceasta contribuie substanțial o complicitate masivă și nedeclarată a majorității, formată din cei drepți, care pentru beneficiul propriu întrețin prin toate mijloacele mentalitatea că cele mai mari păcate, dacă nu chiar singurele, sunt câteva, cele pe care de obicei nu le fac ei și anume, cele grosiere: uciderea, desfrânarea, hoția, beția, etc.
Drepții nu sunt de fapt drepți, ci sunt păcătoși care nu se pocăiesc, și nu o fac tocmai pentru că-și refuză recunoașterea păcatului. Prin urmare, Dumnezeu este firesc să se bucure pentru păcătoșii care se pocăiesc și să se întristeze pentru păcătoșii care nu se pocăiesc, amăgindu-se că sunt drepți.Bucuria iertării este mai mare pentru cel care iartă, dar nu lipsește nici celui care este iertat.Iertarea aduce , așadar, bucurie dublă, celui care iartă și celui care este iertat. Bucuria iertării este poate cea mai mare și mai reală bucurie. Este bucuria eliberării adevărate de sub presiunea nefastă a păcatului, a greșelii, a răului. Dacă privim cu atenție, vom constata că iertarea este singura care aduce împăcarea reală cu noi înșine, cu semenii noștri și cu Dumnezeu.
Preot Prof. Univ. Dr. Constantin Coman „ Prin ferestra bisericii sau o lectură teologică a realității”, Editura Bizantină 2007, pag. 65-66
